Mirabela Grădinaru, partenera lui Nicușor Dan, a vorbit deschis despre anii în care a ajuns din Vaslui în București pentru studii și despre prețul adaptării la un oraș mare. Mărturiile ei conturează traseul unui început presărat cu nesiguranță, constrângeri financiare și multă disciplină.
Primele luni în Capitală: frica, rătăcirile și hărțile mentale
Când a pășit pentru prima dată în Capitală, Grădinaru a descoperit rapid că aglomerația, distanțele și traseele de transport pot copleși un student venit din provincie. A învățat orașul „din mers”, cu opriri greșite și o teamă firească alimentată de povești despre cartiere mărginașe. Despre acel început a povestit într-un interviu televizat.
„M-am simțit pierdută. Erau foarte mulți oameni, iar orașul mi se părea copleșitor. Am coborât de câteva ori în stații greșite și îmi era teamă, mai ales că auzeam tot felul de povești despre cartierele mărginașe”.
Între orarul cursurilor și căutarea celui mai scurt drum spre cămin, fiecare zi însemna o nouă încercare. Ritmul Bucureștiului i-a cerut rigoare: să prindă autobuzul potrivit, să-și dozeze banii, să găsească echilibrul dintre studiu și odihnă. În paralel, gândul întoarcerii rapide acasă rămânea doar un plan pentru vacanțele de după sesiune, când își permitea călătorii mai lungi.
Muncă și studii: echilibrul impus de nevoie
Sprijinul financiar de acasă era limitat, iar costurile vieții în București nu iertau pauzele. Așa că, din anul al doilea de facultate, Mirabela Grădinaru s-a angajat la un call-center, cu ture programate mai ales în weekend, pentru a nu rata cursurile obligatorii. Condiția de a rămâne la cămin era să fie integralistă, iar prezența la seminare și laboratoare nu era negociabilă.
„Părinții mi-au spus clar că nu mă pot ajuta financiar la București. A trebuit să mă descurc singură”.
În locul unei vieți de studentă relaxate, a venit un program strict: dimineața la facultate, serile cu repetiții la traseele STB și nopțile petrecute învățând. Pentru drumurile către casă, alegea adesea trenuri mai ieftine, suportabile pentru buget, chiar dacă erau mai lente sau mai aglomerate. Opțiunea de a rămâne în Iași – unde părinții ar fi putut trimite mai ușor pachete cu mâncare – ar fi simplificat lucrurile, însă oportunitățile și deschiderea pe care le promitea Capitala au înclinat balanța.
Experiența din call-center a devenit primul pas către independență și o rampă de lansare spre mediul corporatist. Ani mai târziu, Grădinaru avea deja o carieră formată în zona corporate, fără să uite perioada în care „fiecare leu” era rezultatul unui orar drămuit cu grijă și al unei reziliențe constant exersate.
Dincolo de cronologia reușitelor, povestea ei adună mici decizii dificile: să cobori într-o stație necunoscută și să continui, să accepți un weekend de lucru pentru a rămâne integralistă, să alegi un tren mai lent pentru a economisi. Sunt fragmente care, puse cap la cap, descriu drumul de la nesiguranță la autonomie.