Născută la 31 mai 1938, Adriana Iliescu a urmat un parcurs rar întâlnit: după nouă ani de fertilizare in vitro, a reușit să-și țină copilul în brațe. Nu s-a lăsat doborâtă de prejudecățile despre vârstă, nici de vocile care îi spuneau că nu va putea crește un copil. Visul de a fi mamă a rămas neclintit.
Un interviu realizat în urmă cu 12 ani, când Eliza se afla în clasa a III-a, conturează felul în care, după naștere, întreaga ei viață a gravitat în jurul fiicei.
Căsătorie timpurie, pierderea unei sarcini și un divorț impus de vremuri
În tinerețe, Adriana Iliescu era descrisă drept o femeie frumoasă, dedicată atât meseriei, cât și ideii de familie. La 20 de ani s-a căsătorit și a rămas însărcinată, însă medicii au avertizat-o că sarcina nu poate fi dusă la capăt.
„Vreți să aduceți pe lume un copil cocoșat, strâmb? Ce intenționați să faceți?!”
Contextul medical a contat: antecedente de TBC în familie și pericolul de decalcifiere au înăsprit verdictul doctorilor. Ea rememora acele vremuri astfel:
„În plus, din cauza TBC-ului, m-aș fi decalcifiat foarte tare. Și tatăl meu a avut TBC, era o boală rușinoasă pe vremuri, aproape nevindecabilă. Am avut norocul că am prins penicilina și ne-am salvat. TBC-ul a făcut multe victime: Bălcescu, Filimon, familii întregi de scriitori, muzicieni”.
După episodul dureros al pierderii sarcinii, a venit și despărțirea. Nu din cauza pierderii, sublinia ea, ci din pricina „dosarului de cadre” care i-a amenințat cariera și, implicit, pe cea a soțului. Tatăl acestuia, avocat, a tranșat ferm situația:
„Divort imediat! Și apoi mai vedem!”
De atunci, Adriana Iliescu nu s-a mai recăsătorit. A ales munca drept prioritate: profesoară, critic și istoric literar, autoare de cărți, cu standarde riguroase pentru sine. Chiar și când a născut la aproape 67 de ani, a revenit repede la catedră. Fiica a avut bonă, apoi, la 2 ani, a mers la creșă. După ce Eliza a încheiat clasa I, mama a redus ritmul profesional pentru a fi mai mult alături de ea.
Drumul lung către maternitate și educația Elizei
Dorința de a deveni mamă a prins contur în 1991. Prima ieșire din țară a fost în Italia, la o clinică unde văzuse că o femeie de 60 de ani rămăsese însărcinată. A urmat, peste doi ani, primul protocol de FIV sub îndrumarea prof. dr. Ioan Munteanu la Maternitatea din Timișoara. Rezultatele au întârziat, dar încăpățânarea de a nu renunța a rămas intactă.
„Nu renunțam la ideea de a avea copilul meu!”
A luat în calcul și adopția. Găsise o fetiță într-un cămin din București, însă procedura s-a blocat când mama biologică a apărut în instanță și s-a opus. Timpul curgea împotrivă: la 45 de ani a intrat la menopauză. Când părea că nu mai există soluții, un nou medic i-a oferit o șansă — prof. dr. Bogdan Marinescu, la Maternitatea „Panait Sârbu” din Giulești.
„A fost curajos și a avut mână bună!”
Tratamentul a dus la dezvoltarea a trei embrioni. Unul s-a pierdut în primul trimestru, un al doilea s-a oprit din evoluție în luna a șaptea, iar pentru salvarea fătului rămas medicii au decis o cezariană de urgență. Cu o lună și jumătate înainte de naștere, Adriana s-a internat, rămânând în spital încă o lună după venirea pe lume a fetiței.
„În clipa în care am văzut-o, ceva s-a schimbat în univers. Mi-am spus: Acum există pe lume o Eliza Iliescu! I-am dat numele bunicii mele!”
Micuța a stat aproape trei luni în spital; respira singură și nu a avut nevoie de aparate. La două luni de la externare a fost botezată, având trei perechi de nași — între care și medicul care a asistat nașterea.
După naștere, educația Elizei a devenit nucleul vieții de acasă. Ani de profesorat și rigoare au însemnat așteptări înalte: corecturi la teme, încurajări pentru note mai bune, scris mai frumos. Biblioteca a devenit centrul casei, iar căutarea răspunsurilor în cărți — un reflex zilnic.
Încă de mică, Eliza a intrat și în bucătărie. La 8 ani, își pregătea singură tortul, iar mama povestea cu umor și mândrie:
„Eu am zis așa: copilul meu niciodată n-o să facă ciorbă de frunze și cafea de nisip. Dar face, domnule! Tot văzând-o prin casă făcând biluțe, i-am zis: ‘Nu te mai prosti! Ce îți trebuie? Ia-ți ouă, ia-ți făină, ceva o să iasă de acolo. Să nu uiți praful de copt, că nu mai crește. Are Sanda Marin a ei, eu am altă carte, de la mama mea, Maria Sevastos, foarte bună, cred c-o bate pe Sanda Marin, dar nu știe lumea. Are și tot felul de reviste de făcut fursecuri, prăjituri, torturi. Își cumpără toate pliculețele, lapte praf, le pregătește și apoi mă tratează și pe mine cu cremă la pahar”.
Mai târziu, mama i-a explicat adolescentei și condițiile speciale ale nașterii ei: folosirea unei bănci de donatori și faptul că identitatea tatălui nu este cunoscută. A fost un moment încărcat de lacrimi și întrebări, acceptat cu timpul de fiică.
Textul notează că, astăzi, la 20 de ani, Eliza e tot mai aproape de a-i urma mamei traiectoria în zona studiului — un parcurs hrănit ani la rând de disciplină, cărți și exemple venite dinspre catedră.