Numele Viorel Comănici a fost rostit în ultimele luni cu o tristețe greu de ascuns. Actorul, recunoscut pentru vocea caldă, aplombul scenic și rigoarea artistică, a lăsat o amprentă puternică în teatrul românesc. Vestea dispariției sale a adunat în jurul scenei și al publicului o tăcere care spune, poate, mai mult decât orice cuvinte.
Anunțul Teatrului Nottara și ultimele luni
În familia artistică s-a vorbit, cu grijă și cu respect, despre o luptă dusă în tăcere. La 79 de ani, artistul trecea printr-o încercare grea, cunoscută celor apropiați. Pe 5 iunie, confirmarea a venit din locul care i-a fost a doua casă: Teatrul Nottara. Instituția a transmis un mesaj sobru, în ton cu statura actorului:
“Familia Teatrului Nottara a pierdut un coleg mult prețuit. Actorul Viorel Comănici a trecut la cele veșnice pe 5 iunie după o lungă suferință. Dumnezeu să îl odihnească!”
Reacția colegilor și a publicului a fost una de profundă compasiune. Pentru mulți, Comănici a fost mai mult decât un nume pe afiș: a fost reperul unui profesionist discret, care își făcea simțită prezența prin finețea jocului și respectul pentru text.
Formarea, cariera și rolurile definitorii
Itinerariul său artistic pornește din anul 1965, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, la clasa profesorilor Mony Ghelerter și Zoe Anghel. În aceeași promoție se regăseau nume care, la rândul lor, aveau să marcheze scena românească: Emil Hossu, Alexandru Repan, Ruxandra Sireteanu, Ștefan Sileanu, Olga Bucătaru. Acest context creator, puternic și exigent, i-a așezat de la început traiectoria spre un teatru de substanță.
Primul rol principal, Mitică Popescu din piesa lui Camil Petrescu, în regia lui George Dem Loghin (cu Dem Rădulescu asistent de regie), a funcționat ca o declarație de intenție: o prezență sigură, atent dozată, orientată spre adevărul interior al personajului. De aici, paleta scenică s-a lărgit cu apariții memorabile, consolidate prin colaborări cu regizori de referință.
În Hamlet de William Shakespeare, montat de Dinu Cernescu în 1974, a etalat un registru dens, cu accente de finețe psihologică. În Lady X de Eugen Mirea, sub bagheta lui George Rafael, a confirmat un simț al nuanței și al ritmului scenic, în timp ce Șoc la mezanin de I.D. Șerban, în regia lui Avram Mircea, a adus un alt tip de tensiune bine calibrată. Spectacolul Întoarcerea la Micene de Tossizza Averoff, montat de Dan Nasta în 1975, întărea ideea unui actor versatil, atent la arhitectura interioară a fiecărei scene.
Dincolo de scenă, pasiunea pentru cinematografie l-a condus spre platourile de filmare. Își asuma cu aceeași rigoare raportul cu camera, iar această disciplină s-a văzut în colaborările sale pentru producții de film și televiziune. Una dintre aparițiile care i-au adus un public aparte rămâne seria “Pistruiatul”, în regia lui Francisc Munteanu, unde a demonstrat firescul trecerii de la tehnica teatrală la concizia specifică ecranului.
Cei care l-au urmărit pe Viorel Comănici vorbesc, adesea, despre o eleganță a discreției: un mod de a face teatru în care spectacolul nu strivește actorul, iar actorul nu eclipsează textul, ci îl luminează. Într-o epocă a grabei, el a rămas fidel construcției atente, mizând pe inteligența publicului și pe coerența fiecărei detalii.
Astăzi, scena românească păstrează urmele trecerii sale prin roluri, repetiții, premiere și întâlniri cu spectatorii. Pentru unii sunt amintiri din sală, pentru alții sunt imagini din fața televizorului; pentru toți, însă, rămâne întâlnirea cu un artist deplin, a cărui muncă va continua să inspire generații de creatori și iubitori de teatru.
Iar pentru cei care mai au în minte un fragment de replică sau o imagine din “Pistruiatul”, revenirea la aceste momente poate fi, oricând, un mod simplu de a reasculta vocea unui actor care a ales să vorbească prin roluri, lăsând tăcerea să cuprindă acum aplauzele.