George Chirilă, fermier din județul Iași, a ajuns cunoscut în toată țara pentru modul atipic în care și-a organizat viața de familie: trăiește alături de două surori, iar împreună au crescut 16 copii. Ani la rând, gospodăria lor a funcționat ca un „trib” bine structurat, cu reguli ferme, roluri împărțite clar și o disciplină pe care capul familiei a considerat-o esențială pentru a ține totul în echilibru.
În ultimul timp, însă, construcția aceasta familială a început să se clatine. O parte dintre copii au ales viața de oraș, tentați de independență, de școli și de locuri de muncă mai aproape de propriile aspirații. Plecările au lăsat goluri în munca zilnică de la fermă, unde fiecare membru știa exact ce are de făcut, de la îngrijitul animalelor până la treburile din curte și câmp.
De la „trib” unit la drumuri separate
Schimbarea s-a văzut brusc, când mai mulți copii au plecat în același timp. Chirilă a vorbit deschis despre acest moment într-o apariție TV, arătând cât de greu este să ții strânsă o familie atât de numeroasă atunci când tinerii încep să-și caute propriul drum. În cuvintele sale, șocul a fost resimțit nu doar emoțional, ci și în organizarea gospodăriei.
„Au plecat 5 deodată și au rămas descoperite anumite sectoare. Când copilul se răzvrătește, părintele nu are cu ce compensa”.
În gospodărie, sarcinile erau împărțite pe vârste și abilități: unii se ocupau de animale, alții de grădină ori de aprovizionare. Ritmul era dictat de sezoanele agricole, iar sincronizarea celor 16 copii făcea posibilă această „mică economie” de familie. Odată cu plecările, piesele s-au rearanjat, iar patriarchul a înțeles că nu mai poate controla totul ca înainte.
Pe de altă parte, experiența acumulată în ani l-a făcut să caute soluții pentru a nu rupe complet legătura cu cei plecați. Chiar dacă „tribul” se răsfiră, el încearcă să păstreze niște punti cu satul, cu pământul și cu munca ce i-au definit întreaga existență.
Reguli impuse de la distanță
Chirilă le-a transmis copiilor că libertatea de a alege nu înseamnă neapărat ruperea definitivă de rădăcini. Uneia dintre fiice i-a cerut să revină periodic acasă, ca să nu piardă contactul cu ceea ce el consideră a fi o școală de viață: ritmul satului și responsabilitatea față de gospodărie.
„Trei zile pe săptămână vei veni și te vei înțărtăni, vei rămâne în contactul cu gospodăria, în care tu poți să-ți faci fermă voința ta. (…) La oraș ești într-un iureș”.
Pentru el, munca și pământul rămân repere. De aceea, chiar și când copiii aleg orașul, le cere să păstreze legătura cu satul, fie și în doze mici, dar constante. E un mod de a transmite mai departe valorile familiei: respectul pentru efort, solidaritatea și prețuirea comunității.
Reacțiile publice la povestea familiei Chirilă sunt împărțite: unii văd în ea o formă de tradiție dusă la extrem, alții apreciază coeziunea și disciplina care au ținut împreună atâția copii. Specialiștii subliniază că dorința tinerilor de a-și câștiga independența este firească, iar tensiunea dintre două lumi – cea rurală, bazată pe reguli și muncă fizică, și cea urbană, accelerată și individualizantă – nu poate fi evitată atunci când copiii devin adulți.
Chiar dacă familia nu mai funcționează ca altădată, George Chirilă continuă să caute modalități de a-i ține aproape pe cei dragi și de a nu pierde sensul construit în zeci de ani. În gospodăria din Iași, sarcinile de zi cu zi merg înainte, iar bărbatul speră ca legătura cu casa și cu pământul să rămână vie pentru fiecare dintre copiii săi.