Invitat în podcastul AutentiC românesc, realizat de Lavinia Goște și Marius Zorilă, artistul și omul de administrație Dinu Iancu Sălăjanu a vorbit deschis despre rădăcinile sale, despre locul pe care îl numește „acasă” și despre dorința clară privind locul de veci. Deși viața l-a purtat spre Zalău și, mai larg, spre județul Sălaj, el mărturisește că legătura afectivă cea mai puternică rămâne cu satul natal, Bălan.
„Dacă mergeți prin comuna Bălan și treceți pe șosea, să vă uitați și în stânga și în dreapta, să știți că am umblat pe fiecare deal.”
Gazda i-a întărit perspectiva cu un mesaj de sprijin simplu și cald.
„Da, da. Să știi că… Te susțin.”
În același registru, Dinu Iancu Sălăjanu a subliniat atașamentul față de județul Sălaj, unde conduce administrația publică județeană, un rol pe care îl privește ca pe o responsabilitate deopotrivă civică și afectivă.
Amintiri din copilărie și anii tinereții
Dincolo de subiectul sensibil al finalului de drum, discuția a alunecat firesc spre copilărie. Provenit dintr-o familie modestă și fiind al patrulea copil, interpretul își amintește lipsurile, dar și bucuriile simple care le dădeau sens. A rezumat tranșant ce crede despre goana după confort material.
„Orice bunăstare materială creează și probleme foarte multe.”
Mărturisește că primele „mari” lucruri au venit târziu: un costum nou abia în clasa a VIII-a și pantofii primiți de Paște. Mirosul materialului, emoția așteptării, toate au rămas vii. „Îmi aduc acuma aminte de mirosul acelui costum”, spune el, evocând tablouri familiare oricărui copil crescut la țară. În satele Sălajului, primăvara avea ritmul ei: ouă roșii ciocnite pe uliță, udatul de Sfântul Gheorghe, muncile de câmp – până la drumurile la Arad pentru semănat.
Vara însemna bivolii la pășunat, „barajul” făcut pe vale și peștii prinși cu mâna, iar la modă erau tenișii chinezești sau cei de Drăgășani – semne neoficiale ale mândriei de băiat din sat. Apoi au venit anii de liceu și naveta: plecări din Zalău spre Gălpuia, autobuze pline până la refuz, drumuri lungi și, la final, kilometri buni parcurși pe jos.
„…eram ca sardele în autobuz… se ridica trapa… Eram transpirați toți cu acele cămăși de nylon.”
Diferența față de prezent i se pare grăitoare: atunci nu se plângeau, își duceau ziua mai departe, în timp ce astăzi, spune el cu un pic de ironie, tindem să împingem confortul până la absurd.
„Astăzi, vrem să intrăm cu mașina în farmacie, în bloc, în cameră.”
Chiar dacă lipsurile erau reale, bucuriile mărunte făceau ca lumea să fie întreagă.
„Eram fericiți cu atâta.”
Rememorările sale alcătuiesc o hartă afectivă a Sălajului, de la satul natal Bălan până la orașul Zalău, între care se întinde copilăria cu jocurile ei, naveta istovitoare și dorul de locurile de început.
„Toate aceste lucruri sunt pe buzele oamenilor.”
Dorința lui Dinu Iancu Sălăjanu privind locul de veci
În dialogul din studio, interpretul de muzică populară a explicat că, pentru el, „acasă” înseamnă Sălajul, însă hotarul interior al identității se întoarce constant la Bălan, acolo unde simte că îi sunt rădăcinile. A rostit, fără ocol, rugămintea pe care a adresat-o celor apropiați.
„O să-i rog și i-am rugat deja pe cei care sunt în familia mea. Nu, nu, dar i-am rugat pe cei din familia mea să mă înmormânteze la Bălan.”
Artistul a vorbit și despre firescul cu care tradiția privește marile etape ale vieții. În cuvintele sale, ciclul existenței – botez, căsătorie, înmormântare – rămâne parte din alfabetul cultural al satului românesc.
„O să ziceți: „Dar ce vorbești despre așa ceva? Pentru că dacă mergem la biserică, știm că ne-am născut și o să murim.” Nu? e ceva care face parte din viața omului. Asta învățăm și de la folclor, nu? Ritualul de botez, căsătorie, înmormântare.”
Reîntoarcerea la Bălan, chiar și pentru scurte popasuri, i se pare încărcată de energie bună: dealurile copilăriei devin o sursă de echilibru. Îi îndeamnă pe trecători să privească atent peisajul comunei.