El spune că munca și rutina zilnică îi dau un reper, iar sprijinul familiei îl ajută să rămână ancorat.
Potrivit relatărilor din presă, tânăra de 23 de ani a fost ucisă într-un complex rezidențial de lângă București. În momentul atacului, era însărcinată și se afla cu fetița ei de trei ani. Autorul, Robert Lupu, un bărbat mai în vârstă, presupus fost partener, ar fi amenințat-o în repetate rânduri, existând sesizări depuse la poliție; ulterior, el s-a sinucis.
Ce s-a întâmplat și cum trăiesc cei rămași în ur
mă
Astăzi, Alex Marcu descrie un parcurs marcat de dor, dar și de responsabilități cotidiene: repetiții, spectacole, teme pentru grădiniță și discuții liniștitoare la final de zi. Spune că visele în care apare Teodora vin ca niște vizite scurte, care îi hrănesc speranța și îi aduc un strop de pace.
„Rutina, rutina mă ajută, spectacolele. Cea mică este ok, în mare, îi place foarte mult să picteze. Și eu sunt ok, nu am alte posibilități. Pregătim curând parastasul de un an, cam într-o lună. Mama Teodorei este și ea ok, mă ajută foarte mult cu fata, mai stă cu ea când eu sunt plecat la spectacole. Da, am visat-o pe Teodora, nu mai țin minte exact în ce context. În general, când o visez, o visez ca și cum ar fi încă în viață și ca și prezență o simt, nu știu cum să explic.”
Parastasul de un an este deja în pregătire, iar familia extinsă rămâne aproape, oferindu-i sprijin logistic și emoțional. Fetița își exprimă emoțiile mai ales prin desen și pictură, iar aceste activități devin limbajul ei preferat pentru a vorbi despre absență și dor.
Suport psihologic: pași mărunți, dar constanți
În centrul procesului de vindecare se află terapia. Alex Marcu a ales să lucreze cu specialiști atât pentru el, cât și pentru copil. Pentru fiică, procesul include o formă de intervenție adaptată vârstei – Sandplay –, desfășurată săptămânal, cu monitorizare atentă.
„Eu și lucrez cu trei psihologi. Unul pentru cea mică, cu care trebuie să țin legătura în permanență, și doi pentru mine. Psihologul care lucrează cu cea mică este specializată pe chestii de genul acesta, decese în familie, Maria se numește, face terapie cu nisip, Sandplay. Se spune că nisipul descarcă energiile negative. De când s-a întâmplat, fetița face săptămânal terapie. Ca feedback, psihologul mi-a spus că, ușor, ușor, acceptă.”
Recomandările primite în cabinet au schimbat felul în care bărbatul abordează discuțiile despre eveniment. El încearcă să reducă expunerea la reamintiri dureroase și să-și dozeze energia între familie și scenă. În paralel, își păstrează câteva convingeri personale despre viață și continuitate, care îi aduc o formă de sens.
„Iar eu lucrez cu doi psihologi. Da, acesta este motivul pentru care reușesc să merg mai departe, acest lucru, dar și principiile de viață. Ca și principiu de viață, așa, pe scurt: Nimic nu moare, nimic nu dispare, totul se întoarce. Nu vreau să intru în detalii, chestiile de genul mă afectează pe mine. Primul sfat de la psiholog a fost acesta: ai grijă că te vor suna toți prietenii să povestești, cu cât povestești mai mult, cu atât uiți mai greu și te afectează. Și am realizat că așa este. M-am ferit atât cât am putut, când nu am putut, nu m-am ferit… Încerc să evit pe cât posibil.”
Între ședințe, Alex se bazează pe muncă, pe programul zilnic și pe prezența bunicii din partea mamei, care are grijă de cea mică atunci când el este plecat la spectacole. Practic, familia își reconfigurează pas cu pas viața de zi cu zi, cu spații pentru joacă, pentru desen și pentru amintiri care încă dor, dar care încep să se așeze.