Un drum lung spre casă s-a transformat, pe 14 iulie 2018, între orele 5-6 dimineața, într-o limită a rezistenței umane. Veronica, aflată în mașină cu fostul soț și cei doi copii, se întorcea din vacanță. Oboseala la volan a făcut însă diferența dintre o călătorie obișnuită și o tragedie care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Impactul cu un cap de pod a lăsat-o imobilizată în scaun cu rotile, în timp ce copiii au suferit doar traumatisme minore.
„Viața mea a luat o întorsătură totală în anul 2018, pe data de 14 iulie, între orele 5-6 dimineața. Ne întorceam din vacanță din Spania, dar am făcut câteva zile popas la niște prieteni, apoi am făcut popas în Italia la fosta mea soacră și din Italia am pornit spre Moldova. Fostul meu soț nu s-a oprit absolut deloc să doarmă, era super obosit…”
Accidentul din vara lui 2018
Relatarea Veronicăi reconstituie pas cu pas orele de dinaintea coliziunii. După opriri succesive în drumul dinspre Spania, familia a pornit noaptea către Moldova. Lipsa pauzelor de odihnă pentru șofer a devenit factorul critic: adormirea la volan a dus la pierderea controlului și la lovirea capului de pod. În fracțiuni de secundă, ordinea firească a vieții s-a prăbușit.
În spate, copiii stăteau pe pernuțe improvizate. Deși improvizația le-ar fi putut amplifica riscul, micuțul a scăpat cu o lovitură la picior, iar fratele mai mare a rămas cu o amprentă psihologică a accidentului. Veronica spune că ea și fostul soț purtau centuri, în timp ce cei mici nu erau asigurați.
„Cel mic, din fericire, a fost totul bine… Cel mare are o traumă. Eu și fostul soț aveam centurile, copiii nu.”
Consecințele pentru Veronica au fost însă dramatice. Forța izbiturii i-a provocat o leziune severă la coloană, iar splina i-a fost spartă. Corpul a fost marcat de contuzii multiple, de la frunte la coate, iar mobilitatea membrelor inferioare a dispărut instantaneu.
Drumul greu al recuperării
Transportată de urgență la spitalul din Iași, Veronica a intrat imediat pe mâna chirurgilor. Intervenția a fost una complexă, cu montarea de plăci și șuruburi pentru stabilizarea coloanei și tratamentul leziunii splenice. În paralel, a început un proces susținut de sprijin psihologic și fizioterapie, menit să o ajute să își reconstruiască rutina zilnică într-o nouă realitate.
„M-am rănit în tot corpul, și în frunte, și în coate, dar nu am avut nimic rupt. Atât că s-a fracturat coloana vertebrală și, din cauza asta, sunt în scaun cu rotile. Și splina a fost spartă.”
Primele ore după accident au rămas vii în memorie și prin dialogurile cu medicii. În ambulanță, printre momentele în care își pierdea cunoștința, cadrele medicale o stimulau să comunice și să își verifice senzațiile.
„Am fost dusă la spitalul din Iași în câteva minute… Pe drum deja îmi pierdeam cunoștința, dar medicii m-au ținut trează… M-au întrebat: «Simți picioarele? Simți mâinile?» și eu le-am zis că simt mâinile, simt gâtul, dar nu simt picioarele.”
Pe lângă lupta fizică, Veronica a traversat și o încercare emoțională dureroasă. Potrivit propriei mărturii, în anii de după accident a fost nevoită să înfrunte infidelitatea fostului soț, manipulări și reproșuri. Și-a confruntat fostul partener și prietena apropiată, a ales iertarea de dragul copiilor, dar s-a regăsit, în cele din urmă, sprijinindu-se în primul rând pe propriile resurse.
Astăzi, deși se deplasează în scaun cu rotile, Veronica își afirmă independența pas cu pas. Își organizează viața în jurul copiilor și al nevoilor zilnice, găsind energie în lucrurile care contează și în ritmul recuperării stabilit de specialiști. Nu vorbește despre renunțare, ci despre adaptare și despre felul în care își reconstruiește identitatea dincolo de un diagnostic medical.
Povestea Veronicăi rămâne o mărturie despre reziliență și responsabilitate, dar și un avertisment despre cât de periculoasă poate fi oboseala la volan. Ea continuă să trăiască în Moldova, atentă la fiecare progres, punând pe primul loc binele copiilor și o viață cât mai autonomă.