Codruța Filip, artista mereu asociată cu energia de pe scenă și cu liniștea găsită în viața alături de Valentin Sanfira, a rememorat o etapă fragilă din adolescență. În dialogul purtat în podcastul realizat de Nicoleta Luciu, ea a povestit despre clipa în care, la doar 14 ani, a luat hotărârea de a-și continua studiile departe de casă și a rostit, cu emoție, cuvintele care au rămas definitorii pentru acel moment.
„Am plecat…”
Nu a fost vorba despre un oraș aflat la capătul țării, dar despărțirea de familie și schimbarea ritmului de viață au cântărit mult. Decizia a venit din nevoia de a progresa, de a-și clădi temelia pentru ceea ce avea să urmeze în plan artistic și personal.
Primii ani departe de ai ei
Originară din Tătăruși, o localitate mică, Codruța a pornit spre liceu în Iași, asumându-și traiul la cămin. Părinții au ales să nu se mute odată cu ea, oferindu-i însă toată încrederea că se va descurca pe cont propriu. Chiar dacă distanța nu era uriașă, tranziția a însemnat reguli noi, responsabilități și un ritm diferit față de viața de acasă.
Viața în cămin avea propriul cod: program, ordonare, liniște la orele de studiu. Existau camere renovate și camere vechi, iar accesul la condiții mai bune depindea de rezultate. Pentru Codruța, acest criteriu a funcționat ca un combustibil: și-a impus standarde ridicate, a învățat constant și a muncit pentru a-și câștiga locul dorit. Acea disciplină, spune ea, a devenit un obicei util, prelungit în tot ce a construit apoi în carieră.
Detaliile aparent mărunte – orarul, regulile de studiu, responsabilitățile împărțite în cameră – au devenit parte dintr-un univers care te maturizează repede. „Căminul” nu era doar un acoperiș, ci un spațiu unde îți pui la încercare răbdarea și autonomia.
Viața la cămin și drumul spre muzică
Camera a împărțit-o cu alte trei fete venite, la rândul lor, din Tătăruși. Prieteniile s-au legat repede, pe fondul acelorași emoții și al acelorași obiective. Legătura formată atunci s-a dovedit puternică: una dintre colege i-a devenit, mai târziu, fină, marcând felul în care acei ani au clădit nu doar amintiri, ci și relații de durată.
În tot acest timp, pasiunea pentru muzică nu a stat pe loc. Codruța mergea la ore de canto, se pregătea pentru concursuri și ținea aproape de repetiții ori de câte ori programul îi permitea. Regimul de cămin impunea rigoare: ieșirile se făceau cu bilet de voie, iar timpul liber era calculat atent între studiu și exercițiile vocale. Această dublă disciplină – a școlii și a scenei – a menținut direcția clară.
Reguli stricte nu a însemnat, însă, o experiență ternă. Au existat seri de povestit, sprijin între colege înainte de teze, dar și momente de bucurie când notele bune se transformau în mici victorii. Între camerele renovate și cele vechi, miza a rămas aceeași: să performezi. Iar pentru Codruța, a performa însemna să-și respecte promisiunea făcută sieși când a spus „plec, dar nu renunț”.
Privind în urmă, artista vede în acei ani o școală a independenței: lecții despre rigoare, prietenie și consecvență. Iar ecoul acelui prim „Am plecat…” se regăsește, discret, în fiecare pas pe care l-a făcut de atunci.