Lupoaica a scheunat când a simțit mâna lui John pe laba rănită. Și-a tras capul înapoi, și-a arătat colții, dar nu a încercat să-l muște. În ochii ei nu era doar frică – era și altceva. De parcă ar fi înțeles că omul ăsta nu venise să-i facă rău.
John știa că nu are mult timp. Dacă nu o ajuta acum, lupoaica avea să piardă și mai mult sânge și nu ar mai fi rezistat prea mult. Și-a dat jos rucsacul și a scos mica trusă de prim ajutor. Mai întâi trebuia să-i elibereze laba din capcană. Nu era o treabă ușoară – capcana era veche, ruginită, dar încă puternică. A încercat să o deschidă cu mâinile, dar metalul nu s-a mișcat deloc. A scos briceagul și a început cu grijă să slăbească mecanismul.
Simțea privirea lupoaicei asupra lui. Era prea slăbită ca să riposteze, dar tot încordată. Din tufișuri s-a auzit un scheunat slab – puiul ei simțea durerea mamei.
După câteva minute, capcana în sfârșit s-a deschis. Lupoaica și-a tras imediat laba și a făcut câțiva pași înapoi, șchiopătând. John nu s-a mișcat brusc – știa că dacă încerca s-o atingă imediat, ori ar fi fugit, ori l-ar fi atacat. Așa că s-a așezat pe jos, ca să nu pară amenințător, și a scos o sticlă cu apă. A turnat puțin pe o bucată curată de pânză și a aruncat-o ușor spre lupoaică.
Femela a mirosit pânza, apoi și-a lins laba rănită când a simțit materialul rece. Era un semn bun. John nu voia să o preseze prea tare, așa că și-a îndreptat atenția spre pui. Micuțul se ghemuise în tufișuri, cu ochii mari și speriați. John și-a întins mâna, dar nu se aștepta ca puiul să vină imediat la el.
Lupoaica îl urmărea atent. Deși era rănită, instinctele materne erau încă puternice. Dacă John făcea ceva greșit, totul putea lua o întorsătură urâtă. Așa că a decis să meargă încet. A scos o bucată de carne uscată din rucsac și a pus-o pe jos, în fața lui. Nu știa dacă lupii vor accepta mâncare de la un om, dar era singura idee care i-a venit.
Puiul a adulmecat întâi, apoi a făcut câțiva pași înainte. Foamea era mai puternică decât frica. După un minut deja ronțăia bucata de carne, dar cu un ochi tot la John stătea. Lupoaica nu s-a mișcat, dar era în continuare alertă.
John a zâmbit ușor. Primul pas fusese făcut.
Soarele apunea încet, lăsând umbre lungi peste poiană. John știa că nu o poate lăsa pe lupoaică acolo peste noapte – era prea slăbită ca să se apere, iar rana i se putea infecta. Trebuia să găsească o soluție ca s-o ia cu el.
I-a venit o idee riscantă. S-a apropiat încet și a scos bandajele. Lupoaica a mârâit încet, dar n-a fugit. John i-a vorbit pe un ton calm, în timp ce îi înfășura laba rănită. Femela s-a încordat, dar l-a lăsat să termine.
Când a terminat, s-a dat puțin înapoi și a tras aer adânc în piept. Puiul între timp terminase carnea și acum stătea lângă mama lui. Dacă John voia să-i ajute, trebuia să le câștige complet încrederea.
S-a ridicat încet și a făcut câțiva pași înapoi, dându-le spațiu. Lupoaica îl privea nemișcată. John știa că nu putea s-o oblige să-l urmeze – trebuia să fie alegerea ei.
S-a întors și a început să meargă spre pădure, dar fără grabă. După câțiva pași, s-a oprit și s-a uitat peste umăr. Lupoaica era încă pe loc. A mai făcut câțiva pași, și mai încet de data asta.
După câteva secunde, a auzit un foșnet slab în spate. S-a întors – puiul îl urma.
Mama lui încă nu se mișcase, dar nu și-a luat ochii de pe el.
John s-a așezat pe vine și a pus încă o bucățică de carne pe jos. Puiul a luat-o repede și s-a întors la mama lui. John aștepta. Dacă femela voia să-l urmeze, trebuia să decidă singură.
A trecut un minut. Apoi încă unul.
În cele din urmă, lupoaica s-a ridicat. Șchiopătând, încet, dar s-a mișcat.
John a zâmbit. Știa că ăsta era doar începutul, dar era deja un pas imens înainte.
Cei trei au dispărut împreună în întunericul pădurii, lăsând în urmă capcana și pericolul. Se îndreptau spre necunoscut – dar măcar aveau o șansă la un nou început.