La 87 de ani, doamna Floarea Bolojan își trăiește zilele în satul Birtin, la aproximativ 60 de kilometri de Oradea, în gospodăria pe care a clădit-o împreună cu soțul ei. Într-o casă veche, dar caldă, vorbește cu o emoție discretă despre fiul său, premierul Ilie Bolojan, despre familia lor și despre regulile simple după care au fost crescuți copiii.
„O trebuit să fiu și muiere, și bărbat”
În ochii mamei, fiul a rămas același băiat strâns la vorbă, gata să treacă primul la treabă. Îl descrie cu un amestec de mândrie și modestie, întorcându-se mereu la ideea că ceea ce e mare pornește din cele mărunte. Dincolo de funcții, i se pare esențial să rămână aproape de oameni și să-și asculte conștiința.
„E un băiat care nu mai are păreche, băiatul meu”
Viața la Birtin, rânduiala casei și grija pentru bani
Ritmul zilelor ei este simplu: curățenie, treburi prin curte, primirea oaspeților care bat la poartă, chiar dacă sunt jurnaliști curioși să-i afle povestea. Pe pereți, icoanele vechi stau alături de fotografii de familie, iar masa din odaia mare păstrează gustul șezătorilor de altădată. Doamna Floarea a împlinit 87 de ani pe 7 februarie și spune că singura ei pretenție e ca fiecare să-și facă partea, așa cum a fost la ei dintotdeauna.
Despre traiul de zi cu zi, nu-și ascunde limitele bănești. Recunoaște, fără ocolișuri, că trăiește din pensia de urmaș și că socoteala casei se face chibzuit, leu cu leu.
„Pensia mea e sub 3.000 de lei”
A învățat să-și pună deoparte pentru cheltuielile casei, pentru medicamente și pentru micile rânduieli. Are o regulă fermă, pe care a transmis-o și copiilor: cât poate, nu lasă pe altcineva să ducă grija pe umerii ei.
Dincolo de grijile vârstei, chipul i se luminează când povestește despre munca din tinerețe, cartea care i-a ghidat pe ai ei și despre felul în care a înțeles să-și țină aproape copiii, fără a le uita niciodată rostul: școala și munca.
Mesaj pentru fiu și amintiri din copilăria lui Ilie
Doamna Floarea vorbește rar, apăsat, cu graiul locului, iar vorbele ei au rămas ca niște pilde pe care le repetă și azi. Îi urează fiului său putere și dreaptă măsură în toate, cu aceeași rigoare cu care l-a îndemnat cândva să nu lase cartea din mână.
„Merea la vaci cu cartea-n brâncă. El orișiunde s-o dus cu cartea”
Amintește, cu durere stinsă, că Ilie a venit pe lume după o pierdere grea pentru familie. Acea încercare a sudat și mai tare casa lor și a făcut-o, spune ea, să-și asume dublu rolul în gospodărie.