Se povestește că, în vremea copilăriei Sale petrecute în Nazaret, Iisus obișnuia să se joace cu alți copii de vârsta Lui, cu acea seninătate care învăluie începuturile vieții. Îi plăcea să modeleze din lut mici păsărele, dându-le formă cu grijă și drag. Le așeza apoi pe marginea râului, cu aripile întinse, de parcă ar fi fost pregătite să zboare. Le privea cu bucurie, poate cu visarea inocentă a unui copil care vede frumusețea în lucrurile simple.
Într-o zi, un fariseu a trecut pe acolo și, văzându-L pe copilul Iisus, l-a întrebat cu asprime și ironie:
– Ce faci acolo, copil rău?
Privirea i s-a oprit asupra păsărilor de lut și, cu un gest brutal, a vrut să le distrugă. Dar Iisus, fără a rosti vreun cuvânt aspru, le-a atins cu mâinile Sale mici, cu o grijă care părea venită dintr-un loc mult mai adânc decât joaca. Într-o clipă, păsările s-au trezit la viață și au zburat, eliberându-se de pământ și mânie. Se spune că s-au transformat în rândunele, cu penajul lor la început cenușiu, și s-au așezat pe acoperișul unei case, unde și-au făcut cuib. De atunci, rândunelele ar fi rămas aproape de oameni, construindu-și cuiburile la streașina caselor, purtând cu ele o amintire tainică a acelui copil din Nazaret.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. În ziua în care a fost dus pe Golgota, purtând povara crucii și a lumii întregi, aceleași rândunele L-au urmat în zbor. Nu știau cum să-L aline, dar n-au vrut să-L lase singur. Cu strigăte de durere, au zburat în jurul Lui, iar când au văzut cununa de spini rănindu-I fruntea, au început să smulgă spinii, unul câte unul, cu ciocurile lor gingașe. Atunci s-a întâmplat ceva și mai profund: penajul lor s-a înnegrit, spun bătrânii, ca semn al doliului lor adânc. Din acea zi, rândunelele au rămas îmbrăcate în negru, în semn de veșnică întristare.
O altă filă a acestei legende vorbește despre setea Mântuitorului pe cruce. Slăbit și suferind, a cerut apă. Un soldat roman i-a oferit doar un burete înmuiat în oțet, dar Iisus a refuzat. Atunci, o mică rândunică a venit în zbor și, cu o picătură de apă în cioc, s-a așezat lângă cruce. A încercat să-I aline setea. Soldatul a văzut și a încercat s-o doboare cu o săgeată, dar nu a reușit. Pasărea a venit din nou, cu o a doua picătură. Din nou, soldatul a ratat. A treia oară, rândunica și-a continuat zborul către cruce, dar de această dată, săgeata și-a atins ținta. Pasărea a fost străpunsă.
Se spune că Iisus a lăcrimat pentru ea și a rostit o binecuvântare. De atunci, rândunica este considerată în popor o pasăre sfântă, o vestitoare a jertfei și a iubirii necondiționate. Nimeni nu-i strică cuibul. Oamenii o privesc cu respect și afecțiune, știind că, prin zborul ei tăcut, duce mai departe o taină veche, una pe care o simțim mai mult decât o înțelegem.
Acolo unde își face cuib o rândunică, se spune că sufletul casei e bun, iar amintirea jertfei nu e uitată. Rămâne, în zborul ei, o legătură între pământ și cer, între copilul din Nazaret și inimile celor care încă mai cred în frumusețea gesturilor mici, dar pline de lumină.