Mircea Radu a readus în atenția urmăritorilor o fotografie de colecție în care apare copil, în brațele mamei sale, și a rememorat public clipele de dinaintea despărțirii. Povestea, spusă cu simplitate și reținere, dezvăluie un amestec de speranță și durere pe care timpul nu l-a estompat.
O fotografie și un dor care nu trece
Prezentatorul „Din Dragoste” a rămas fără mamă la 25 de ani, cu mult înainte de succesul din televiziune. Elena a plecat după o luptă grea cu cancerul, povară pe care o purta conștient, în timp ce fiul ei încă mai credea că se poate schimba ceva. În postarea ce însoțește imaginea, Radu reface momentele-cheie din acea perioadă.
«Ai să vezi, va fi bine!», i-am spus. «Nu, nu va fi», mi-a răspuns.
El descrie așteptarea apăsătoare din spital, coridoare mirosind a tifon și spirt, uniforme albe și kaki care treceau mecanic, în timp ce pentru el timpul părea înghețat. Urmau răspunsuri medicale, operații, zile de tăcere în care mama privea în gol, iar el se așeza lângă pat, încercând să respire adânc și să nu rostească nimic în plus.
Trimisă acasă pentru îngrijire, Elena se stingea văzând cu ochii. Radu povestește că într-o dimineață a găsit-o mai slăbită ca oricând, cu aceeași privire luminoasă, dar cu trupul învins. Atunci, la despărțire, a rostit cu jumătate de glas o promisiune pe care știa că poate n-o va mai putea onora în timp util.
«Mă întorc din vacanță într-o săptămână», i-am spus din ușă.
În aceleași rânduri, el notează că a primit un zâmbet lung, tăcut, ca de la cineva care știe deja deznodământul. Iar mesajul către cea dispărută rămâne astăzi la fel de clar, rostit dintr-o memorie vie:
Azi e ziua ta. Nu există zi în care să nu deschid ușa pe care am închis-o atunci. Te iubesc, mama.
Gestul făcut în numele ei și felul în care e tată
Pierderea mamei a fost, spune el, punctul de rupere din care a trebuit să reconstruiască totul.
„S-a şters absolut totul şi am redevenit altcineva, am luat-o de la zero, ca un om care începe să înveţe să meargă”.
În semn de omagiu, și-a botezat fiica Elena. Gest simplu, dar încărcat de sens, prin care numele mamei rămâne rostit zilnic, cu aceeași dragoste care i-a marcat copilăria.
Despre cei doi copii ai săi, Mircea Radu vorbește fără ocolișuri, cu emoție și rigoare părintească.
„Copiii mei sunt două minuni. Clara (Elena) și Tudor sunt sufletul meu și sunt persoanele pe care le iubesc cel mai mult și, culmea, chiar dacă sunt micuți, sunt persoanele cu care mă înțeleg cel mai bine. Au 9 și 12 ani”.
„Nu, nu sunt nici permisiv, dar nici zbir. Sunt echilibrat”.
Își descrie stilul ca pe un echilibru între reguli clare și afecțiune constantă, o relație în care respectul și apropierea merg mână în mână.
„Eu sunt cel mai puțin permisiv, dar am o relație bună cu cei doi copii ai mei – nu sunt nici zbir, dar nici nu mi se urcă-n cap. E o relație bazată pe multă dragoste – copiii sunt singurii care nu înșală la capitolul ăsta, ce le dai asta primești”.
În aceeași notă, el vorbește despre asemănările dintre frați și părinți.
„Clara are gropiță și ochi verzi, ca mine, iar Tudor e șaten cu ochi negri, dar are ce se cheamă „aerul meu. Adică temperamentul, mișcările, mersul meu”.
Rolul de tată i-a reordonat prioritățile, aducând o formă nouă de responsabilitate și sens.
„Gândurile mele erau în altă parte. În tine, ca nepărinte, încă nu există acea dragoste care apare în momentul în care ai copii. Numai Dumnezeu știe. Pur și simplu asta am simțit. E ceva crescut în mine în momentul în care i-am avut eu pe cei doi ai mei.”
„Când s-au născut copiii mei, am realizat că două persoane, două suflete, depind de mine – de tot ce fac, de cum vorbesc, de cum arăt sau mă port. La început, dependența e totală; apoi, cu trecerea anilor, din ce în ce mai puțin, până când de ei vor depinde alte suflete și așa mai departe…”
Radu spune că relația dintre frați e construită pe grijă și măsură: Tudor este protectorul, iar Clara primește doza potrivită de răsfăț. Iar în plan personal, el trăiește de peste un deceniu alături de soția sa, Raluca Olaru.