Și totuși, îți poate schimba felul în care stai la coadă, felul în care îți ții umerii, felul în care îți închizi telefonul seara. În povestea conturată de Laila Razaghulam, o femeie continuă să funcționeze impecabil, chiar și atunci când lipsește un lucru pe care nimeni nu-l trece în calendar: atingerea.
Lunile se adună una peste alta ca niște zile „normale”. Ea răspunde la e-mailuri, își face treaba, își împarte energia în bucăți mici și utile. În exterior, pare că totul e așezat. În interior, rămâne un disconfort discret, ca o pietricică ascunsă în pantof: nu te doboară, dar te face să mergi altfel.
Ce se vede cel mai greu nu e lipsa unui corp lângă ea, ci lipsa acelui tip de apropiere care îți confirmă, fără explicații, că nu ești singur pe lume. Un gest mic devine uriaș. O secundă în plus într-o conversație. O privire care nu se grăbește să plece. Un mesaj care nu cere nimic, doar există.
Foamea invizibilă de apropiere
Când nu primești afecțiune mult timp, nu te oprești din trăit. Doar începi să trăiești cu o tensiune de fond. Îți faci treburile, dar pașii par mai grei, ca și cum ai traversa nisip adânc, iar granulele nu se mai scutură din încălțăminte. În scenariul descris de Laila Razaghulam, femeia învață să nu mai ceară, pentru că cererea, în timp, obosește.
Așa se ridică „peretele” acela aproape perfect: nu e din piatră, e din sticlă. Transparent, ca să poți vedea lumea. Gros, cât să nu te rănească nimeni. Ea râde la glume, dă sfaturi, pare sigură pe ea, iar apoi se surprinde emoționându-se la o scenă banală dintr-un film, în care doi oameni doar se țin de mână. Nu e dramă, e reflex. Corpul ține minte, chiar când mintea negociază.
„Am văzut asta și m-am gândit la tine.”
O propoziție de genul acesta poate suna ca o formalitate pentru cine are parte de ea în fiecare zi. Pentru cine nu o mai primește, devine hrană. Și, fără să fie rostit direct, apare acel mesaj crud pe care îl simți în somn scurt, în umeri încordați, într-un oftat care scapă fără să-ți dai seama.
Cum își transformă tăcerea în altceva
În lipsa căldurii venite din afară, ea își traduce dorul în acțiuni. Își schimbă culorile din casă ca să semene cu diminețile pe care și le-ar dori. Își antrenează corpul pentru un 10K, ca să aibă un obiectiv care nu depinde de nimeni. Își pune degetele pe corzi și repetă acorduri până când sunetele încep să iasă coerent, inclusiv la melodia „Here Comes the Sun”.
Din afară, asta arată ca o independență impecabilă: o pelerină care flutură, strălucitoare, puternică. Doar că pelerina aceea atinge mereu un gol. Iar golul nu se umple cu agende pline sau cu realizări bifate. Se domolește, cel mult, pentru câteva ore.
Și totuși, într-o zi obișnuită de marți, ceva se schimbă fără să pară, la început, important. Un om observă un detaliu. Îi oferă un loc. Își amintește cum își bea cafeaua. O privește ca pe o persoană întreagă, nu ca pe o listă de sarcini. Peretele de sticlă nu explodează, ci se deschide, liniștit, ca niște uși franțuzești spre o grădină pe care ea a udat-o singură, mult timp, fără să știe că încă poate înflori.