În centrul acestei încercări stau rutina, munca pe scenă și grija pentru fetița lor de trei ani, elemente care îi oferă un minim de stabilitate într-un timp marcat de durere și absență.
În prezent, Alex se pregătește pentru parastasul de un an, care urmează să aibă loc în aproximativ o lună. Spune că mama Teodorei îl ajută considerabil, având grijă de cea mică atunci când el pleacă la spectacole. Copila, care a rămas fără mamă pe când avea doar trei ani, își canalizează adesea emoțiile prin pictură, o activitate care o liniștește și o ajută să se exprime.
Contextul tragediei
Teodora Marcu, 23 de ani, a fost ucisă într-un complex rezidențial de lângă București. În acele momente, era însărcinată și se afla alături de fiica ei. Agresorul, Robert Lupu, un bărbat mai în vârstă, indicat drept fost partener, ar fi amenințat-o în repetate rânduri, potrivit informațiilor apărute la vremea respectivă, iar către autorități fuseseră depuse sesizări. La scurt timp după atac, acesta s-a sinucis. Faptele, rămase adânc în memoria familiei, au lăsat un gol pe care Alex încearcă să-l gestioneze pas cu pas.
În viața de zi cu zi, programul bine structurat pare să fie una dintre puținele constante. Alex povestește că ieșirile în fața publicului sunt, paradoxal, un sprijin, pentru că îl obligă să rămână ancorat în prezent și să-și dozeze energia acolo unde e nevoie cel mai mult: în familie.
„Rutina, rutina mă ajută, spectacolele. Cea mică este ok, în mare, îi place foarte mult să picteze. Și eu sunt ok, nu am alte posibilități. Pregătim curând parastasul de un an, cam într-o lună. Mama Teodorei este și ea ok, mă ajută foarte mult cu fata, mai stă cu ea când eu sunt plecat la spectacole. Da, am visat-o pe Teodora, nu mai țin minte exact în ce context. În general, când o visez, o visez ca și cum ar fi încă în viață și ca și prezență o simt, nu știu cum să explic.”
Terapie și sprijin: pașii reechilibrării
După tragedie, Alex a apelat la psihoterapie, un drum pe care îl parcurge în paralel cu fiica sa. El lucrează cu doi specialiști pentru a-și gestiona trauma și pentru a-și reconstrui mecanismele de coping. Copila urmează ședințe săptămânale, sub supravegherea unei psiholoage pe nume Maria, care utilizează metoda Sandplay – o intervenție ce folosește jocul în nisip pentru a facilita exprimarea emoțiilor și a integra pierderea. Alex păstrează permanent legătura cu terapeuta fiicei sale pentru a urmări evoluția micuței și pentru a adapta sprijinul în funcție de nevoile ei.
„Eu și lucrez cu trei psihologi. Unul pentru cea mică, cu care trebuie să țin legătura în permanență, și doi pentru mine. Psihologul care lucrează cu cea mică este specializată pe chestii de genul acesta, decese în familie, Maria se numește, face terapie cu nisip, Sandplay. Se spune că nisipul descarcă energiile negative. De când s-a întâmplat, fetița face săptămânal terapie. Ca feedback, psihologul mi-a spus că, ușor, ușor, acceptă.”
Pe lângă ședințele regulate, Alex descrie o serie de principii personale care îl ajută să rămână pe linia de plutire. El a înțeles, inclusiv din recomandările specialiștilor, că repetarea frecventă a relatării traumelor poate intensifica suferința, așa că preferă să evite pe cât posibil discuțiile care redeschid rana. Își păstrează totuși o ancoră interioară, o credință cu care se raportează la cele întâmplate și care îi oferă un strop de speranță.
„Iar eu lucrez cu doi psihologi. Da, acesta este motivul pentru care reușesc să merg mai departe, acest lucru, dar și principiile de viață. Ca și principiu de viață, așa, pe scurt: Nimic nu moare, nimic nu dispare, totul se întoarce. Nu vreau să intru în detalii, chestiile de genul mă afectează pe mine. Primul sfat de la psiholog a fost acesta: ai grijă că te vor suna toți prietenii să povestești, cu cât povestești mai mult, cu atât uiți mai greu și te afectează. Și am realizat că așa este. M-am ferit atât cât am putut, când nu am putut, nu m-am ferit… Încerc să evit pe cât posibil.”
În tot acest timp, Alex spune că își găsește resursele în familie și în apropierea de fiica lui, ale cărei activități creative continuă să fie o punte către echilibru. Pregătirile pentru parastasul de un an sunt în desfășurare, iar ședințele de terapie ale micuței rămân programate săptămânal, așa cum au fost stabilite de la început.