Margareta nu s-a așezat la masă.
În schimb, a rămas câteva secunde în picioare, uitându-se la mine.
— Ai dreptate, spuse. Și înainte de orice altceva, îți datorez niște scuze.
— Pentru ce s-a întâmplat în birou?
— Da. N-ar fi trebuit să te sărut fără să-ți cer voie. Indiferent ce am simțit eu în acel moment, tu ești studentul meu și am depășit o limită.
Răspunsul ei m-a liniștit puțin, dar nu mi-a explicat nimic.
— Atunci de ce m-ați chemat aici?
— Pentru că semeni foarte mult cu cineva.
Apoi s-a îndreptat spre o comodă veche din sufragerie.
A deschis primul sertar și a scos un album foto.
L-a așezat pe masă în fața mea.
Primele fotografii erau vechi, unele alb-negru, altele îngălbenite de timp.
Margareta era tânără în ele.
Am întors câteva pagini.
Apoi am ajuns la o fotografie făcută, după data scrisă pe spate, în 1982.
Margareta avea puțin peste douăzeci de ani.
Lângă ea se afla un bărbat.
Am rămas cu mâna pe fotografie.
Pentru că îl cunoșteam.
— Ăsta este bunicul meu.
Margareta închise ochii.
M-am ridicat imediat.
— De unde îl cunoașteți?
— Mihai Căruntu a fost colegul meu de facultate.
— Doamnă profesoară?
— A fost mai mult decât atât.
Mi-a povestit că ea și bunicul meu se cunoscuseră la Universitatea din București, cu aproape cincizeci de ani în urmă.
Fuseseră împreună aproape trei ani.
Și, pentru o perioadă, plănuiseră chiar să se căsătorească.
Dar familiile lor nu aprobaseră relația, iar viața îi dusese în direcții diferite. Bunicul meu plecase din București. Margareta rămăsese la universitate.
— Nu înțeleg ce legătură are asta cu mine.
— Nici eu n-am înțeles la început.
A întors albumul spre ea și scoase dintre două pagini o fotografie mai mică.
Era o femeie tânără.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Margareta dădu din cap.
— De unde aveți fotografia asta?
— Pentru că am cunoscut-o.
Atunci situația deveni cu adevărat ciudată.
Mama mea murise când eu aveam paisprezece ani.
Știam foarte puține despre anii ei de facultate și aproape nimic despre relația ei cu bunicul meu, care murise înainte să mă nasc.
Margareta își împreună mâinile.
— Mama ta a venit la mine acum douăzeci și trei de ani.
— Cu puțin înainte să mă nasc.
Margareta se ridică din nou și aduse un plic.
Înăuntru era o scrisoare.
Nu mi-a întins-o imediat.
— Înainte să o citești, trebuie să-ți spun ceva. Ce scrie aici reprezintă ceea ce mama ta credea și ceea ce mi-a povestit atunci. Nu înseamnă că fiecare detaliu poate fi considerat automat dovedit.
Apoi mi-a dat scrisoarea.
L-am recunoscut imediat.
În scrisoare, mama îi mulțumea Margaretei pentru ajutor.
Scria despre faptul că rămăsese însărcinată la douăzeci și unu de ani și că tatăl copilului plecase din viața ei înainte să afle despre sarcină.
Mama fusese speriată că familia ei avea să o respingă.
Bunicul meu murise deja.
Iar Margareta fusese una dintre puținele persoane pe care mama știa că le-ar putea contacta.
Margareta îi găsise un loc unde să stea pentru câteva luni, o ajutase să continue facultatea și îi fusese alături după nașterea mea.
Am coborât scrisoarea.
— Atunci dumneavoastră m-ați cunoscut când eram bebeluș.
Ochii ei se umplură de lacrimi.
În acel moment am înțeles sărutul de pe obraz.
Fusese reacția impulsivă și nepotrivită a unei femei care recunoscuse, după douăzeci și doi de ani, copilul pe care îl ținuse cândva în brațe.
— De ce nu mi-ați spus imediat?
— Pentru că nu eram sigură că ești tu.
Îmi explică faptul că numele Căruntu îi atrasese atenția. Apoi începuse să observe asemănarea cu mama mea și cu bunicul meu.
Dar un nume și o asemănare nu erau dovezi.
De aceea îmi pusese acele întrebări.
— Și de ce toate secretele?
Margareta coborî privirea.
— Aici am greșit. Am încercat atât de mult să fiu sigură înainte să-ți spun ceva, încât am ajuns să mă comport exact în felul care putea fi interpretat cel mai rău.
Nu puteam să nu fiu de acord.
Am mai stat aproape două ore.
Masa pentru două persoane nu fusese o cină romantică.
Pregătise mâncare pentru că voia să-mi spună o poveste ca