Nu eram sigur dacă îmi pierd mințile sau dacă ceva mai întunecat mă bântuia. Când m-am întors de la cimitir, florile pe care le-am pus pe mormântul soției mele mă așteptau într-o vaza din bucătărie.
Greutatea durerii nu se ridică niciodată cu adevărat. Au trecut cinci ani de când am pierdut-o pe soția mea, Iulia, dar durerea încă se simte proaspătă. Fiica noastră, Andreea, avea doar 13 ani când s-a întâmplat. Acum, la 18 ani, s-a transformat într-o tânără care poartă absența mamei sale ca o umbră tăcută.
A mai trecut un an și se apropia o nouă aniversare. Gura mi s-a strâns pe măsură ce am strigat-o pe Andreea.
„Mă duc la cimitir, draga mea.”
Andreea a apărut la ușă. „E din nou acea perioadă, nu-i așa, tata?”
Am dat din cap, neputând găsi cuvintele. Ce aș fi putut să spun? Că îmi pare rău? Că și mie îmi lipseste mama? În schimb, mi-am luat cheile și am ieșit, lăsând tăcerea să umple spațiul dintre noi.
Magazinul de flori era o explozie de culoare și parfum. M-am apropiat de tejghea, pașii îmi erau grei.
„La fel ca întotdeauna, domnule Bobi?” a întrebat florăreasa, zâmbetul ei fiind înțelegător.
„Trandafiri albi. Ca de obicei.”
În timp ce înfășura buchetul, nu am putut să nu-mi amintesc prima dată când i-am cumpărat flori Iuliei. Era a treia noastră întâlnire și fusesem atât de nervos încât aproape le-am lăsat să-mi cadă.
Ea a râs, ochii ei strălucind, și a spus: „Bobi, ești adorabil când ești încurcat.”
Amintirea s-a estompat în timp ce florăreasa îmi înmâna trandafirii. „Iată, domnule Bobi. Sunt sigură că îi va plăcea.”
„Mulțumesc. Sper că da.”
Cimitirul era liniștit, cu excepția foșnetului frunzelor în briză. M-am îndreptat spre mormântul Iuliei, fiecare pas simțindu-se mai greu decât precedentul.
Monumentul funerar din marmură neagră a apărut în fața mea, numele ei gravat în litere de aur care păreau să strălucească în lumina slabă a soarelui.
M-am așezat în genunchi și am așezat cu grijă trandafirii lângă piatră. O durere de dor mi-a străpuns pieptul în timp ce degetele mele urmăreau literele numelui ei.
„Îmi lipsești, Iulia. Doamne, îmi lipsești atât de mult.”
Vântul s-a întărit, trimițând un fior pe șira spinării. Pentru un moment, aproape că mi-am putut imagina că era atingerea ei, modul ei de a-mi spune că este încă aici.
Dar realitatea rece s-a așezat repede. Ea era plecată, iar niciun dor nu o va aduce înapoi.
M-am ridicat, scuturând pământul de pe genunchi. „Mă voi întoarce anul viitor, iubire. Promit.”
Pe măsură ce mă îndepărtam, nu am putut scăpa de senzația că ceva era diferit de data aceasta. Dar am respins gândul, atribuindu-l durerii omniprezente care îmi juca feste în minte.
Casa era liniștită când m-am întors. M-am dus spre bucătărie, având o nevoie disperată de o cafea tare.
Atunci i-am văzut.
Pe masa din bucătărie, într-o vaza de cristal pe care nu o recunoșteam, se aflau aceleași trandafiri pe care tocmai îi lăsasem la mormântul Iuliei.
Inima mi-a început să bată rapid, bătăile erau atât de puternice încât le auzeam în urechi. Am dat cu pașii înainte, mâinile îmi tremurau în timp ce întindeam mâna să ating petalele. Erau reale, incredibil de reale.
„Ce naiba? Andreea!” am strigat, vocea mea răsunând prin casa goală. „Andreea, ești aici?”
M-am întors, ochii mei neîncepând să părăsească trandafirii. Erau exact aceiași cu cei pe care i-am cumpărat, cu aceleași mici imperfecțiuni și aceleași picături de rouă agățate de petale.
Era imposibil.
„Asta nu poate să se întâmple,” am murmurat, dându-mă înapoi de la masă. „Asta nu poate fi real.”
Nu știu cât timp am stat acolo, privind acești trandafiri imposibili. Sunetul pașilor m-a scos din transă.
„Tata? Ce s-a întâmplat?”
M-am întors să o văd pe Andreea stând pe scară, ochii ei lărgiți pe măsură ce îmi observa fața palidă.
„Ce se întâmplă, tata? Arăți ca și cum ai fi văzut un fantomă.”
Am îndreptat un deget spre vaza, mâna îmi tremurând. „De unde au venit acești trandafiri, Andreea? I-ai adus tu acasă?”
Ea a dat din cap, confuzia fiind clară pe fața ei. „Nu, am fost cu prietenii. Tocmai m-am întors. Ce s-a întâmplat?”
Am luat o respirație adâncă, încercând să-mi îmbunătățesc vocea. „Aceștia sunt exact aceiași trandafiri pe care i-am lăsat la mormântul mamei tale. Identici, Andreea. Cum e posibil?”
Fața Andreei a devenit palidă, ochii ei sărind între mine și flori. „Asta nu este posibil, tata. Ești sigur?”
„Sunt sigur. Trebuie să mă întorc la cimitir. Acum.”
Drumul înapoi la cimitir a fost un zbucium. Mintea mea se înghesuia cu posibilități, fiecare mai puțin probabilă decât ultima.
Oare cineva m-a urmărit? Oare am imaginat că am lăsat florile mai devreme? Îmi pierd mințile?
Andreea a fost hotărâtă să vină cu mine, dar călătoria a fost umplută de o tăcere inconfortabilă.
Pe măsură ce ne apropiam de mormântul Iuliei, inima mi-a căzut. Locul unde așezasem cu grijă trandafirii era gol. Fără flori și fără semn că aș fi fost acolo vreodată.
„Au dispărut. Cum pot să fie dispărute?”
Andreea s-a aplecat, alergându-și mâna peste pământul gol. „Tata, ești sigur că le-ai lăsat aici? Poate ai uitat—”
Am dat din cap cu vehemență. „Nu, sunt sigur. Le-am așezat chiar aici, acum câteva ore.”
S-a ridicat, ochii ei întâlnindu-mi privirea.
„Hai să mergem acasă, tata. Trebuie să aflăm ce se întâmplă.”
Înapoi acasă, trandafirii stăteau încă pe masa din bucătărie. Andreea și cu mine stăteam pe părți opuse, florile între noi ca o barieră.
„Trebuie să existe o explicație, tata. Poate mama încearcă să ne spună ceva.”
Am râs. „Mama ta este moartă, Andreea. Morții nu trimit mesaje.”
„Atunci cum explici asta?” a ripostat ea, gesticulând către trandafiri. „Pentru că mi se termină explicațiile logice.”
Am trecut o mână prin păr, frustrarea și frica fierbând în interiorul meu. „Nu știu, Andreea! Nu știu ce se întâmplă, dar nu este… nu poate fi…”
Vocea mea s-a stins în timp ce am observat ceva ascuns sub vaza. O bucată mică, pliată de hârtie pe care nu o văzusem înainte. Cu mâinile tremurând, am ajuns să o iau.
„Ce este, tata?”
Am desfăcut nota, inima oprindu-se când am recunoscut scrisul de mână. Scrisul Iuliei.
„Știu adevărul și te iert. Dar este timpul să înfrunți ceea ce ai ascuns.”
Camera s-a învârtit și m-am prins de marginea mesei pentru a mă stabiliza. „Nu, asta nu poate fi—” am murmurat.
Andreea a smuls nota din mâinile mele, ochii ei lărgindu-se în timp ce o citea. „Tata, ce adevăr? Ce ai ascuns?”
Greutatea a cinci ani de minciuni și vinovăție m-a copleșit. M-am prăbușit într-un scaun, incapabil să-i întâlnesc privirea.
„Mama ta,” am început, vocea mea crăpând. „Noaptea în care a murit… nu a fost doar un accident.”
Respirația Andreei s-a tăiat brusc, străpungând tăcerea. „Ce vrei să spui?”
M-am forțat să mă uit la ea și să înfrunt durerea din ochii ei. „Am avut o ceartă în acea noapte. Una mare. A aflat că am avut o aventură.”
„O aventură? Ai înșelat-o pe mama?”
Am dat din cap, rușinea ardându-mi pieptul. „A fost o greșeală, draga mea. O greșeală teribilă. Am încercat să o termin, dar mama ta a aflat înainte să pot. Era atât de furioasă și rănită. A ieșit din casă, s-a urcat în mașină—”
„Și nu s-a mai întors,” a completat Andreea, vocea ei fiind rece.
„Nu am spus nimănui,” am continuat, cuvintele ieșind acum. „Nu am putut suporta ca oamenii să știe adevărul. Să știe că moartea ei a fost vina mea.”
Andreea a tăcut pentru un timp lung, ochii ei fiind fixați pe trandafiri. Când în sfârșit a vorbit, vocea ei era bizar de calmă.
„Știam, tata!”
Capul meu s-a întors brusc, necredința mă cuprinzând. „Ce vrei să spui că știai?”
Ochii Andreei s-au întâlnit cu ai mei, iar eu am văzut ani de durere și furie arzând în ei.
„Știu de ani, tata. Mama mi-a spus totul înainte să plece în acea noapte. Am găsit jurnalul ei după ce a murit. Am știut tot timpul.”
„Ai știut? Atâta vreme?”
Ea a dat din cap, făcându-și maxilarul să se încleșteze. „Am vrut să recunosti. Aveam nevoie să te aud spunând asta.”
Realizarea a apărut în mintea mea, rece și înfricoșătoare. „Trandafirii și nota? Ai fost tu?”
„Te-am urmărit la cimitir și am luat florile de la mormântul mamei. Am vrut să simți trădarea și durerea pe care le-a simțit ea. Am copiat scrisul ei de mână și am lăsat această notă cu florile pentru că am vrut să știi că nu poți să te ascunzi de adevăr pentru totdeauna.”
„De ce acum? După atâția ani?”
Ochii Andreei s-au îndreptat spre calendarul de pe perete.
„Cinci ani, tata. Cinci ani de când te-am văzut jucând rolul văduvului îndurerat în timp ce eu purtam greutatea secretului tău. Nu mai puteam să o fac.”
„Andreea, eu—”
„Mama te-a iertat. A scris asta în jurnalul ei. Dar nu sunt sigură că o pot face,” a întrerupt Andreea, cuvintele ei fiind un cuțit în inima mea.
S-a întors și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singur cu trandafirii, aceiași trandafiri care odată simbolizau dragoste, acum un memento amenințător al înșelăciunii care a distrus familia noastră.
Am întins mâna și am atins un petal alb moale, realizând că unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat. Așteaptă, ascunse sub suprafață, până când adevărul le forțează la lumină.