Astăzi locuiește la Lviv, unde a devenit procesoară, iar gândul îi rămâne la tatăl său, aflat încă în detenție, pentru care speră neîncetat la eliberare.
Asediul, pierderile și drumul în captivitate
Hotărâtă să rămână lângă camarazii săi, Tetiana a refuzat să părăsească Mariupolul în timpul asediului. În acele zile grele, medicul militar s-a alăturat echipelor de apărare și de evacuare a răniților, încercând să salveze vieți sub bombardamente. Experiențele trăite atunci au lăsat urme adânci: tânăra a fost martoră la moartea mamei sale, care gătea pentru locuitorii orașului, iar la scurt timp a aflat că soțul ei a fost ucis într-un atac în timp ce transporta răniți.
După căderea orașului, a urmat prizonieratul. Pentru Tetiana, lunile s-au transformat în ani, marcați de violență, umilințe și durere. Fiecare zi a însemnat supraviețuire, în lipsa oricărei certitudini că libertatea va mai veni vreodată. Totuși, chiar și în cele mai întunecate momente, a păstrat speranța și credința că va revedea cândva Ucraina liberă și familia rămasă în urmă.
„Corpul soțului meu este încă în captivitate, iar mama mea este înmormântată în Mariupol, fără nume, doar cu număr”, a mărturisit Tetiana.
Cuvintele ei rezumă pierderile ireparabile ale războiului: soțul, încă neîntors acasă, și mama, îngropată fără un semn care să-i rostească numele. În fața acestor realități, Tetiana a găsit resurse să meargă mai departe și să vorbească despre ceea ce a trăit, pentru ca astfel de fapte să nu fie uitate.
Eliberarea și viața de azi la Lviv
După doi ani și jumătate în detenție, eliberarea a însemnat pentru Tetiana nu doar sfârșitul torturii, ci și începutul unei munci grele de reconstrucție personală. Stabilită la Lviv, ea a ales sala de clasă ca spațiu al revenirii la normalitate: a devenit procesoară, își întâmpină elevii și încearcă să le transmită nu doar cunoștințe, ci și lecția rezistenței. Pentru o femeie care a cunoscut limitele suferinței, predarea este astăzi o formă de a reda sensul unei vieți frânte de război.
Chiar dacă libertatea i-a fost redată, povara nu s-a risipit: tatăl său se află încă în captivitate. Tetiana așteaptă vești și speră ca și el să revină acasă. Între orele de curs, vizitele la medici și încercările de a-și reface sănătatea, ea vorbește despre datoria de a rămâne puternică și despre nevoia de a-și spune povestea așa cum a fost, fără exagerări, fără tăceri.
În prezent, Tetiana trăiește la Lviv și predă, păstrând vie speranța că își va revedea tatăl în libertate.