La aproape trei săptămâni de la dispariție, fiul său, Răzvan Lucescu, a vorbit deschis despre ultimele clipe în care au reușit să comunice.
Tehnicianul lui PAOK Salonic a rememorat, cu o sinceritate apăsată, felul în care s-a desfășurat ultimul lor schimb de cuvinte. A fost o discuție grăbită, intermediată printr-un apel video, care a rămas întipărită în memorie printr-un detaliu simplu și tulburător: oboseala celui care, zeci de ani, a părut inepuizabil.
Ultima conversație, înainte de infarct
Potrivit lui Răzvan, dialogul mai amplu a avut loc în seara de joi, cu numai o zi înainte ca tatăl său să sufere un infarct. Vineri, după episodul cardiac, legătura s-a redus la câteva secunde, suficiente însă pentru un salut și pentru a simți cât de mult îl consumase boala.
„Joi seara (n.r. a vorbit ultima data cu tatăl său). Vineri a avut infarctul, joi seara am fost pe video, pe WhatsApp. Vineri, după infarct, două, trei secunde, mi-a pus Matei, fiul meu, telefonul cu el, pe WhatsApp. Era foarte obosit, ne-am salutat. Joi seara am vorbit puțin mai mult. Mi-a zis că urmează să plece a doua zi acasă: «Voi fi bine, merg acasă. O să încep să ies la plimbare, voi veni la finală””
Răzvan a mărturisit că, în ciuda semnelor medicale, optimismul lui Mircea Lucescu a rămas intact până în ultimele ore. Antrenorul își proiecta deja pașii următori, vorbea despre plimbări și despre reîntoarcerea pe stadion, locul în care și-a trăit viața profesională.
Răzvan Lucescu: „Nu a acceptat niciodată că era bolnav”
Fiul a explicat că nu a încercat să-l determine pe tatăl său să pună punct antrenoratului. În familie, spune el, a existat mereu un pact nespus: fiecare își urmează drumul, cu aceeași exigență și cu aceeași tăcere de după înfrângeri. Respectul reciproc pentru alegerile celuilalt a fost mai presus de orice presiune exterioară.
„Nu am încercat (n.r. să renunțe la antrenorat). Nu era nimic de încercat. Era viața lui, cum și eu o am pe a mea. Nu a încercat niciodată să mă convingă, mereu am știut să ne respectăm dorințele. Când pierdea un meci, nu avea nici cea mai mică dorință să stea de vorbă cu cineva. La fel și eu, mă izolam foarte tare. Eram cu gândurile mele, nici măcar cu el. Înțelegea foarte bine asta, așa am fost amândoi. L-am înțeles perfect. Asta își dorea, am înțeles că nu puteam să îi schimb ideea.”
În același registru sincer, Răzvan recunoaște că tatăl său nu a admis niciodată pe deplin gravitatea problemelor medicale. Chiar și atunci când tensiunile și stresul acumulat își lăsau amprenta, mesajul transmis familiei era același: „sunt bine”.
„Să fiu sincer, nu cred că a acceptat vreodată cu adevărat că era bolnav. Indiferent de situațiile prin care a trecut în ultima parte, situații venite pe fond de mare stres. Nu cred că a acceptat. Știind că nu e ok, vorbind cu el, mă liniștea. Îmi spunea: «Nu am nimic, nu asculta pe nimeni, eu mă simt bine». Asta m-a și păcălit. De asta nu am mai venit la București, nu l-am mai văzut. Doar la telefon.”
Ecoul regretului apare firesc, dar fără autoînvinovățire. Răzvan descrie o alegere pe care este convins că și tatăl său ar fi susținut-o: să rămână la echipă, respectându-și munca. Este, de fapt, aceeași disciplină pe care Mircea Lucescu a impus-o, ani la rând, tuturor formațiilor pe care le-a condus.
„Îmi pare rău, mă gândesc că am fi putut, măcar în ultimul moment, să fim lângă el. Să mai fi discutat cu el, să fi vorbit. Dar, nu pot spune că îmi reproșez. Știu foarte bine că și el a considerat ca e bine ca eu să stau aici, să îmi văd de treaba mea”
Dispariția antrenorului a stârnit un val de omagii în lumea sportului. Numele său a fost rostit pe stadioane din întreaga Europă, acolo unde elevi, colegi și rivali au salutat cariera unui tehnician care a modelat generații și a schimbat destine fotbalistice.
Mesajele de compasiune continuă să apară, iar imaginile cu bannere, momente de reculegere și aplauze vin să confirme cât de adâncă este amprenta lăsată de Mircea Lucescu în jocul pe care l-a iubit.