Mesajul, intens distribuit pe rețelele sociale, readuce în discuție presiunea psihologică din școli și tema burnout-ului la cadrele didactice.
În centrul relatării sale stă decalajul dintre percepția că munca de la catedră ar fi „ușoară” și realitatea unei profesii în care ritmul, responsabilitatea și implicarea emoțională se adună zi de zi. Postarea lui Rizea a rezonat cu numeroși profesori care au semnalat situații similare, de la orele încărcate până la sarcini administrative și nevoia constantă de a gestiona clase eterogene.
Profesor: „Corpul meu a decis să spună ce eu n-am spus niciodată”
În textul publicat, cadrul didactic descrie felul în care anii de muncă au apăsat treptat, până când organismul a „tras frâna”. El contrastează imaginea publică a profesiei cu ceea ce se întâmplă dincolo de ușa clasei, acolo unde, spune el, un profesor rămâne profesor și după terminarea orelor.
„Ironia vieții mă lovește abia acum, când nu mai am cum s-o ignor.
Sunt profesor. Sau, poate, ar trebui să spun: am fost omul despre care toți credeau că are un job ușor. „Program scurt”, „vacanțe multe”, „doar predai”. Am auzit asta de atâtea ori încât, uneori, aproape că am început să cred și eu.”
„Dar nimeni nu vede ce e dincolo de ușa clasei. Nimeni nu vede cum aduni în tine, zi de zi, zeci de priviri, unele pierdute, altele sfidătoare, altele care cer ajutor fără să spună nimic. Nimeni nu vede cum pleci acasă și nu te oprești din a fi profesor. Cum îți rulează în minte lecțiile, elevii, grijile lor, greșelile tale. Cum înveți să zâmbești chiar și când ești gol pe dinăuntru.”
„Ani la rând am dus totul în tăcere. Pentru că asta face un profesor, duce. Explică. Rabdă. Speră.
Și apoi, într-o zi, corpul meu a decis să spună ce eu n-am spus niciodată: că e prea mult.”
„Un AVC. Nu știu când s-a întâmplat. Dar știu de ce. Atât de simplu de rostit. Atât de greu de înțeles.”
Rizea vorbește despre pierderea controlului în fața unui episod medical neașteptat, după o perioadă în care a încercat să „țină lucrurile în ordine” și să fie mereu de ajutor. În plan public, spune el, persistă încă ideea că profesorii nu ar avea motive reale de stres, ceea ce alimentează stigmatizarea problemelor de sănătate mintală.
„Nu m-a doborât o zi grea. M-au doborât toate zilele în care am luptat, da. Și în care m-am zbătut să arăt celorlalți că ne merităm pe deplin sporul neuropsihic. Și respectul, și integritatea.”
„Profesori, aveți grijă de voi.”
Mesajul său atinge nu doar nevoia de recunoaștere a muncii din educație, ci și aceea de respect și integritate în raport cu profesia. În același timp, trimite la importanța sprijinului de specialitate și a accesului la resurse psihologice adecvate.
Un semnal de alarmă tras cu un an înainte
Nu este prima dată când Petruț Rizea avertizează asupra riscurilor psihologice din școli. În 2024, el a prezentat, în cadrul conferințelor UB Talks, proiectul intitulat „Depresia se ascunde după catedră – Burnout la profesori”, un demers care a ajuns în finală și a fost remarcat pentru originalitate. Inițiativa punea accent pe recunoașterea timpurie a semnelor de burnout și pe dialogul deschis în colectivele didactice.
În 2025, dascălul a dus tema direct în spațiul instituțional, adresând o întrebare ministrului Educației de atunci, Daniel David, despre felul în care poate fi combătută stigmatizarea sănătății mintale în rândul cadrelor didactice. Răspunsul oficialului a admis existența problemei și a pus accent pe apelarea la ajutor de specialitate.
„Da, încă există o stigmatizare puternică, dar nu atât de puternică cum era în urmă cu 10 ani sau cu 20 de ani. Lucrurile se schimbă. Până la urmă este un element de educație: atunci când doare nu are un dinte, mergi la stomatolog. Când ai o problemă psihologică, dacă ești educat, mergi la un psiholog sau la un psihiatru, astfel încât îi încurajez să apeleze, cum să spun, ca un semn de educație, nu ca o vulnerabilitate sau ca o slăbiciune.”
Reacțiile apărute după mărturia lui Petruț Rizea arată că tema rămâne actuală și că vocea profesorilor continuă să fie auzită în spațiul public, atât prin inițiative civice, cât și prin discuții care se multiplică în mediul online.
